Când am urcat pentru prima oară acest text în blogul personal, mi s-a imputat, în comentarii, că nu se cuvine să jignesc tagma inginerească. Discuţia cu comentatorul textului meu s-a dus apoi către probleme generale, uitând de sensul direct al textului comentat. Cu toate acestea, acum, când republic acelaşi text, cu modificări minore, păstrez coloratura „anti-inginerească”. La urma urmei, critica dacologiei este îndreptată către „oficiali”, dintre care unii au sunt nicidecum această calitate.

În România anului 1989 erau mult prea mulţi ingineri pe cap de locuitor. Acestora li se adăugau sub-inginerii şi în fiecare bloc pe care mi-l amintesc (în ciuda vârstei mult prea mici) erau musai câteva plăcuţe cu „fam. ing. X-ulescu”. Or, cândva, în vârsta de aur interbelică a civilizaţiei româneşti, inginerul era un om de soi. Pe vremea aceea nu mulţi reuşeau să ajungă ingineri, iar cei ce ajungeau meritau cu siguranţă să-şi pună plăcuţa la intrare. În 1989, retezarea avântului socialist a lăsat în urmă, laolaltă cu industrializarea forţată a ţăranului român, o suprapopulaţie de ingineri rataţi şi activi, ale căror interese trebuiau canalizate o dată cu dispariţia iminentă a slujbelor lor de acum inutile. Cei mai mulţi dintre ei s-au avântat în comerţul „cu bucata”, alţii au devenit „angrosişti”, iar o mare parte a celor cu un dram de minte s-au refugiat în presă, motiv pentru care şi astăzi calitatea ziarelor şi a posturilor de televiziune lasă mult de dorit. Ceea ce uităm însă astăzi este că unii dintre aceşti ingineri au devenit istorici amatori, mai ales cei care asaltau redacţia „Magazinului Istoric” cu noile lor descoperiri, colecţionând cu sfinţenie numerele acestei reviste mai populare decât persoana dictatorului, şi emulând un discurs pe care îl simţeau patriotic în baza faptului că iniţial a venit pe linie de partid.
Dar inginerul este un mare patriot mai ales pentru că are o condiţie extrem de modestă. El este nemulţumit de roadele intelectuale ale muncii sale şi îşi doreşte ca măcar înaintaşii lui să fi fost cineva. Atunci când descoperă însă că românii au locuit în bordeie până în secolul al XIX-lea, frustarea lui caută un ţap ispăşitor. El vrea să ştie de ce au locuit românii în bordeie, nu se poate gândi că la fel au trăit şi ruşii, şi bulgarii, ba poate chiar şi japonezii, iar singurul răspuns pe care îl găseşte este: „pentru că nu au fost lăsaţi de... asupritori”. Discursul acesta capătă valenţe vindicative, uneori xenofobe, şi duce către negarea oricăror strămoşi de altă culoare decât cei autohtoni. Inginerul nu concepe imixtiunea terţului. Între el şi strămoşi se creează o descendenţă pură, aproape evreiască. Or, de aici şi până la identificarea lui Yahweh nu este decât un pas, căci rasa pură nu îi mai permite coabitarea culturală cu ginta latină. Inginerul este unic, prin descendenţă, şi nu poate fi comparat cu nici-un alt popor de ingineri. Nimeni nu mai este ca el. El nu poate accepta să aibă strămoşi comuni cu acele naţii periculos de rivale: francezii, italienii ori spaniolii. El urăşte vocabularul slav sau maghiar din limba română şi creează atunci origini dacice cuvintelor respective. În urma acestei concluzii prestabilite, noul venit nu putea decât să împrumute. Pentru el totul este unidirecţionat. Noi am fost primii. Ei? Ei să se ducă naibii. În continuarea acestui demers, inginerul a găsit ţapul ispăşitor perfect şi critică revizionismul maghiar. El nu înţelege că, dacă teoria daco-romană mai are trei slabe şi amărâte argumente, cea a migraţiei sud-dunărene nu are aproape nici unul. Pentru el, este de ajuns să existe un pericol. Inima lui înflăcărată vrea să-şi apere neamul. Când aude despre unguri, se gândeşte la „Doina” lui Eminescu şi plânge. Pentru el, patriotismul este exerciţiul total.
Or, exacerbarea patriotismului îl duce către originea originilor, iar acolo îi găseşte automat pe daci. Iată că inginerul şi l-a găsit pe Yahweh în persoana lui Zalmoxe. O dată ce poporul român este poporul ales, intoleranţa genetică a inginerului capătă valori religioase. A vorbi de bine despre „invadatori” devine un sacrilegiu. Inginerul nu mai răspunde la „Hristos a Înviat!”, tocmai pentru că strămoşii lui sunt dacii, iar creştinismul este ceva rău, de import. Unii ingineri au ajuns să se întâlnească prin păduri şi să practice „religia dacă”, băgând în ea cu ghiotura rebuturi germanice în lipsa datelor despre daci. În cazul în care acceptă totuşi doctrina creştină, inginerul devine habotnic ortodox, urând de moarte „papistaşii” şi exacerbând vechimea bisericii şi creştinarea la români. Unui inginer nu i-ai putea spune niciodată că acei români transilvăneni mult discutaţi riscau să fie păgâni din moment ce se înfrăţeau aşa de bine cu pecenegii. Unui inginer nu-i poţi spune că Basarab se putea să fi fost catolic. Unui inginer nu-i poţi spune că sfântul Andrei nu i-a creştinat pe români, ci pe alţii. Dacă i-ai spune aşa ceva, rişti să te trezeşti cu un cuţit în piept sau cu un pumn în faţă. Pentru el, dialogul nu există. Istoria nu se discută. Istoria se venerează în extaz mistic.

Dar de ce se întâmplă toate aceste lucruri? Poate pentru că inginerul de astăzi este uşor definibil: a absolvit o facultate (în baza căreia se bucură de privilegiul unei diplome), iar în plan cultural rămâne, la fel ca înainte de ea, nul. Cei care nu sunt nuli au muncit cu multă greutate să devină „intelectuali”. Au investit mult timp, mulţi bani, şi rezultatul este uneori surprinzător. Despre unii putem spune că au devenit filozofi. Despre alţii, manageri de talkshow-uri. Cazurile reuşite sunt însă departe de marea masă, cea a eşecurilor. Condiţia inginerului în istorie este similară cu cea a arhitectului în arheologie. Sau cu cea a profesorului de sport în manifestarile culturale aşa-zis „populare”. Sau cu a profesorilor de română şi franceză în literatură. Toţi încearcă, dar ceva îi face să eşueze. În meseria lui, nefericitul inginer nu se bucură de exerciţiul intelectual pe care orice fiinţă umană, indiferent de condiţia sa, îl caută. El nu se vrea însă un incult, un răcan, un nesimţit căruia îi ajunge suferinţa plângăreaţă a manelelor pentru a-şi ostoi durerile propriului suflet. Suferinţa inginerului este mult mai adâncă. Ea capătă raţiuni de ordin spiritual, ea vrea să transceadă vulgul, şi în final îl împinge către cultură. Dar cultura este de la sine putere un domeniu închis, în care nu poţi intra oricum, iar inginerul îşi vede retezate din start încercările sale. Cum nu percepe adevărata vină, el trebuie să găsească un ţap ispăşitor. Ţapul ispăşitor devine automat tiranul regulator al culturii din această ţară. Iar pentru inginerul pasionat de istorie, ţapul ispăşitor este istoricul de profesie sau chiar persoana Academiei Române, la care strigă de parcă ar fi o babă bătrână şi ştirbă.

Sau se duce la congresul de la Intercontinental.